Pe cine trebuie să scoți la bere ca să vinzi niște tablouri?

     Absolut întâmplător și fără să am prea mare tangență cu lumea asta, în afară de niște opere de artă pe care le-am făcut în clasa a 6-a la ora de desen, înterbarea din titlu mi-a pocnit în cap când am văzut știrea asta în care se spune că un artist român a vândut 2 tablouri cu peste 3 mil.€. Bravo lui. Chiar mă bucur pentru el, deși habar n-am nimic despre el. Am câțiva amici, prieteni care pictează, am fost la vreo 2 expoziții d'astea de pictură contemporană și în general am tot văzut o grămadă de oameni care pictează destul de bine. Adică frumos, atât cât pot eu și marea masă de oameni să aprecieze.

     De ex. cineva cunoscut mie vinde tablouri. Destule. Cât îi permite timpul printre alte afaceri. Pictează de când mă știu eu. Dar la el un tablou e 2500 lei sau pe acolo. Oricum e în lei. Și atunci mă întreb, cine dă valoarea asta tablourilor? Că pictura în sine, clar nu! Sunt zeci de mii de pictori, fieare diferit, cu stilul și păsăricile lui. Dar numai câțiva ajung să facă "performanțe" de genul celei din știrea noastră. Cum merge lumea asta a artei?

     Ipoteza mea este că valoarea picturilor este dată de 2 chestii:

povestea de viață a pictorului sau a tabloului. La expozitia la care vă spuneam că am fost acum mulți ani, am aflat ce viață de câine chinuit de muzele facerii de artă avusese pictorul respectiv și cum dormise el ani de zile prin scările de bloc din Berlinul anilor 80-90 sau asa ceva, până să ajungă aici, adică într-o sală de pe Magheru, unde vindea tablouri cu zeci de mii de euro. Deci povestea e cea care vinde! Cu cât ai avut o viață mai chinuită, cu cât zbuciumul creației te-a terfelit mai mult, cu atât ai mai multe șanse să te ridici mai sus. Probabil că oamenilor le plac minunile astea în care cineva se ridică din mocirlă până la înaltul cerului, țopăind pe culmile succesului. Tu muncitor de corporație de la 9-5, îți dai seama că n-ai nici o șansă! Ce poți sa spui? Că mergi așa din cauza aerului condiționat? Că degetele sunt așa de la mouse? Nu ține, nu e spectaculos, nu vinde.

– În al doi-lea rând, vînd criticii. Criticii sunt ăia care dau valoare tablourilor prin perlele pe care le scot ei despre mâzgăleala ta pe pânză sau pe ce-ți mai debitează mintea să pictezi. Că și aici mai e o jmecherie. Una e să pictezi pe o pânză din Centrul Vechi, ca toți săracii și cu totul alta e să pictezi pe piele de cur de babuin sorbind cafea din aia de  pisică indoneziană E altă jmecherie.

     Concluzia e una singură. Puteți picta voi cât vreți, puteți fi Picasso sau vă puteți tăia o ureche sau… orice altceva… ba nu… dacă faceți asta s-ar putea să vindeți ceva, deși a mai făcut-o unu înainte și s-ar putea să fiți acuzați de plagiat. Revenind. Nu contează cum pictați, dacă n-aveți poveste sunteți degeaba. Și critici, nu uitați să-i îmbătați pe critici. Cu povești sau cu ce vor ei!

foto

Tags:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.