Pentru doi japonezi poate că e ok, dar eu aș da cu fruntea de  pragul de sus și nu cred că m-aș putea obișnui cu traiul de genul ăsta dintr-un motiv fundamental: Sentimentul de apartenența la un loc. Întotdeauna (aproape) am avut un loc pe care l-am numit casă, un loc sigur unde știu că mă puteam întoarce oricând. Și locul ăsta a fost tot timpul fixat de pământ. Nu știu dacă m-aș putea obișnui cu ideea că acel loc e mic, mobil și pot să-l car tot timpul după mine, că ĂLA E, altul nu e. This is it!

     Ar merge un an sabatic, poate doi de plimbare prin lume, chiar și lucrând și făcând bani pe drum, dar la un moment dat, tot aș avea nevoia de a mă "întoarce acasă" Cu chestiile astea nu te poți întoarce acasă pentru că AIA E casa ta. Probabil că e grozav să simți că toată lumea e casa ta, dar nu cred că eu sunt acolo. Nu încă.