Zilele trecute am ajuns de la birou cu bicicleta la mașină. Când am vrut să scot cheia de la mașină din geantă, ca prin magine se târăște și telefonul care face poc pe jos pe pământo-pietrișul din parcarea respectivă. Dau să-l ridic și văd ecranul spart, crăpat. Testez touch-ul și văd că merge. 3 zile mai târziu, la birou, mă uit la telefon, realizez din nou cât e de crăpat. Dar mai realizez ceva. Nu-mi pasă câtuși de puțin. Serios. Nu mi-a păsat din prima clipă. Nici măcar nu m-am gândit la vreo soluție în mod serios. Dar azi am realizat cât de tare e sentimentul ăsta.
Acum câțiva ani, o întâmplare d'asta ar fi fost o catastrofă. Dar nu. Acum nu. Pur și simplu NU. ÎMI. PASĂ. E un sentiment plăcut, eliberator, ca atunci când termini un credit sau cumperi ceva valoros, (motor, mașină, casă) cu banii jos.
Și mă întreb: de ce se întâmplă asta? Sunt mai zen? sunt telefoanele mai ieftine? îmbătrânesc? Sunt alte lucruri mai grave pe lume? Ce se întâmplă? Voi ați pățit așa ceva?
Da.
Ai îmbătrânit. Atât.
Aveam un profesor care ne povestea că în tinerețe dădea sute de lei pe cravate (anii 70, pre era gadgets) și murea de nervi dacă se păta vreuna. Douăzeci de ani mai târziu îl durea la bască de felul cum se îmbrăca. Era important unde își petrece weekendul cu familia, ce pietre să care din Dolomiți (prof de geologie) etc. Cred că asta explică și toate articolele alea care arată că persoanele mai în vârstă sunt mai fericite. Pur și simplu nu te mai stresezi pentru toate mărunțișurile.