Știți de ce e greu cu proștii? Pentru că în ciuda aparențelor, prostia e infinită. Să zicem că ai de-a face cu un prost. Inițial nu știi că e prost, dar realizezi asta destul de repede și din momentul ăla ai pierdut lupta. Instinctul tău, nu de deștept, dar de om normal, este de a-l face pe prost să nu mai fie, sau cel puțin să nu pară că e atât de prost, pentru că nimeni nu vrea oameni proști în jurul său. Dar n-ai ce face. Esti procopsit cu unul sau mai mulți. Și începi să-i explici diverse, să vorbești cu el, să vezi cum îi funcționează sinapsele. Și când crezi c-ai înțeles cam cât de prost este, te apuci să-i explici chestii pe limba lui. Și lucrurile par că se mișcă la început, el pare că înțelege, tu te bucuri că te faci înțeles și începi să crezi că veți ajunge undeva. FALS!

     Nu ajungi nicăieri, pentru că prostul tocmai și-a atins nivelul maxim de prostie și simte nevoia să-l depășească. Și chiar înainte de finalul unui demers care a mers bine, prostul dă ca vaca peste găleata de lapte și-ți demonstrează că nu poți tu duce cât poate fi el de prost. Când credeai c-a înțeles ceva, prostul se trezește din amorțeală și face totul praf cu două fraze. Pentru că acum e mult mai prost și poate.