Pe lângă tot felul de gadget-uri și servicii care ne arată că suntem totuși defecți pe alocuri, mai e și chestia asta cu arta. De fapt nu arta în sine, ci mecanismele concepute în jurul operelor de artă astfel încât ajung să învârtă sute de milioane de dolari pentru, practic, nimic. Sau aproape nimic. Avem recentul record deținut de un tablou semnat DaVinci, despre care s-a tot spus că era un fals, până când niște neni au zis că de fapt nu e un fals, drept pentru care pânza aia veche care abia se mai ține, a fost vândută cu 450 315 000$. E greu de citit? 4,5 mil.$.

Și ca să fim totuși rezonabili, să zicem că înțelegem chestia asta, deși e aberantă, dar HAI SĂ ZICEM că e DaVinci, că e într-un fel, că E VECHE etc. Ar fi ceva pe acolo. Dar mă uit de exemplu la asta:

Care valorează undeva la 46 mil. $. 46 MILIOANE $. Și mă gândeam ce i-ar putea face pe oameni să arunce atâția bani pe… așa ceva (Sunt bani, oricât ai fi de bogat, 46 mil. $ sunt bani și dacă nu realizezi asta, chiar nu ai toate țiglele pe casă). Și uitându-mă la… hai să-i zicem tabloul ăsta de mai sus, mi-am dat seama: oamenii dau atâția bani pe emoții pe care ei nu le mai simt. Dau bani pe reprezentarea unor emoții, de fapt, de care ei nu mai sunt capabili. De ce? Nu știu. Din varii motive! Au de toate și nu găsesc nimic care să le stârnească noi emoții. Sau le-au văzut/făcut pe toate sau naiba știe din ce cauze.

Ce vedem  mai sus, dincolo de orice cuvinte pompoase ale unor critici, nu e altceva decât o mâzgăleală demnă de un copil posibil furios, supărat, frustrat că nu mai are voie ciocolată sau ceva similar și e pus să stea cu pensula în mână când el ar vrea să zburde pe afară. Deci sunt emoții pe pânză. Asta cumpără oamenii.

Și trendul ăsta nu e doar aici, în artă. E și-n marketing (vezi Apple și alții) e și-n PR și cam peste tot. Omenirea a ajuns la un nivel la care e incapabilă să experienteze propriile emoții elementare, propriile trăiri fundamentale. Și oamenilor le lipsește asta pentru că așa sunt făcuți să trăiască, să simtă viața din jurul lor. D’aia avem downshifting, d’aia joburile ni se pare lipsite de sens, d’aia își iau oamenii ani sabatici și așa mai departe. O ducem prea bine, ne pierdem, ne risipim după care încercăm să ne regăsim trăirile care ne definesc, în diverse feluri.

Dând bani pe tablouri, căutând adrenalina, plecând în lume de nebuni etc.