Într-un fel sau altul, mai mult sau mai puțin, cred că suntem destui care simțim chestia asta de mai jos (#rezist). Cu toții încercăm să rezistăm în viață.

În fiecare dimineață trec prin P-ța Victoriei și-i văd pe oamenii ăia acolo, despre care nu știu nimic, habar n-am cine sunt, de ce stau și ce vor. Dar vă spun sincer că mă bucur mereu că-i văd. M-am obișinuit cu ei acolo și cu ideea că suntem totuși destul de mulți care vrem, facem să fie mai bine pentru toată lumea, nu doar pentru noi. Prezența lor acolo îmi amintește că mai există speranță, că mai există români și România așa cum ar trebui să fie. Prezența lor acolo îmi amintește că suntem în cea mai neagră perioadă politică de dupa ’89, că avem cei mai josnici politicieni și mai ales, îmi amintește că ducem o luptă permanentă cu ei.

Prin simplul fapt că mergem la job, că ne ducem copii la școală, că mergem în concedii și în general că încercăm să facem ce putem mai bine din ce avem, prin faptele mărunte că nu aruncăm țigara din mașină sau ăștia mici păstrează hărtia în buzunar până găsesc un coș de gunoi, prin faptul că plătim dările la zi, prin toate lucrurile astea normale pe care ne încăpățânăm să le facem, luptăm împotriva mizeriilor, , intereselor meschine, a hoției și minciunii în general din sistemul public/politic.

Nu vreau să plec, nu simt nevoia asta. Să mă duc unde? Să fac ce? Sunt lupte de dus peste tot. Deocamdată sunt ok cu asta. Am construit prea multe și am prea multe planuri ca să las totul baltă și să încep în altă parte.

Mergeți plecați, care nu mai puteți, e dreptul vostru, dac-o fi, sting eu lumina, dar deocamdată mai lăsați-o aprinsă.