Mă gândesc la stilul ăla de viață, la copilăria pe care a descris-o în care absolut totul era o fugă pentru atingerea perfecțiunii în absolut orice, până la cel mai mic detaliu… ceva vecin cu obsesia.
Mie așa mi s-a părut toată imaginea aia descrisă de ea. Cum învăța ea toate poeziile colegilor la toate serbările și știa toate rolurile și dorea să fie prima și avea probabil 10 pe linie și felicitări la orice. Toate chestiile astea au urmărit-o toată viața și aparent (zic aparent pt că știu că e mult PR în poveștile astea) ea le-a îmbrățișat cu toate mâinilepână în ziua de azi.
Mi se pare foarte trist, plictisitor și chiar o nebunie să trăiești în felul ăsta. Știți cum sunt ăia care aranjează o carte în bibliotecă pt că nu e aliniată cu celelalte? Ei, imaginați-vă că treaba aia, OCD-ul ăla, vă domină toate aspectele vieții: soțul perfect, sexul perfect, copiii perfecți, jobul perfect,
rujul perfect, coafura perfectă… Eu unul înnebunesc numai când mă gândesc la toate astea. Dar, hey, ce bine că suntem toți diferiți.
Altfel, mi-a plăcut lejeritatea și tonul prietenesc și cald în care a ținut discuția/interviul/prezentarea. Cumva tonul ei era în antiteză cu ceea ce povestea. Sau poate și asta ținea de perfecțiunea prezentării momentului. Poate așa era cel mai bine să vorbească.
Vald Voiculescu a fost super decent și ferm în mesaj. Conform așteptărilor. Cabral a făcut 10.000 de pași pe scenă, Vali conform așteptărilor. În rest socializarea offline cu ceilalți face toți banii.
