Am văzut acum ceva timp reportajul ăsta în care cuvintele cheie sunt în titlu “Localitatea cu un singur om”, și ăla stă izolat, într-o casă veche (de 120 de ani, aveam să aflăm), într-un peisaj mirific total off-grid, deconectat de la orice rețea, inclusiv cea electrică. După ce ne-am șters lacrima din colțul ochiului,  împreună cu amicii de la Free Miorița, am hotărât să-l includem pe om în proiectul ăsta mare. Eu, mai credul și mai cu lipsă de timp, am vrut să mergem direct cu tot calabalâcul să-i punem omului niscaiva curent fotovoltaic. Omu de la Free Miorița, mai cu experiență și ceva mai multe zile de concediu ramase, a zis “hai să mergem în recunoaștere, să vedem ce-i cu omul, dacă vrea, ori ba”. Mergând pe lanțul slăbiciunilor, din cunoscut în cunoscut, obținem oareșce adresă de la dom’ reporter. Învoit de la servici, suit în tracarici și p’aci ți-e #drumuluminii.

Și bine am făcut așa. Am plecat la drum, vreo 160 km dus și 160 întors să vedem mai întâi care-i povestea cu nea Didu.

Am ajuns în sat, am întrebat oameni, poștărița cum ajungem la nea Didu, Singurul Locuitor. Am mai greșit și drumul că na, așa e-n Elveția asta a noastră. Nu e ca și cum dealurile, culmile și văile au indicatoare și numere poștale.

 

 

 

 

 

Ne-am întors, am întrebat, ne-am dus pe alte coclauri, alte poteci, alte răspântii, alți câini la care să avem grijă.

 

Și într-un final am ajuns cam pe unde ar fi trebuit să dăm de Singurul Locuitor.

 

Numai că de facto,  nu era SINGURUL. Mai erau vreo 2 familii prin zonă. Creșteau animale pe pășunile astea. Și oamenii erau ok cu stilul ăsta de viață.

 

 

 

 

Bun. Am ajuns într-un final la nea Didu, Locuitorul Singurul. Strigat la poartă ca la țară.”Nea Didu!” Iese omul de prin gospodărie de pe unde avea treabă.

• Bună ziua
• Bună ziua.

[spus povestea de unde suntem, cum am auzit de el, de ce-am venit, cu insistat pe “nu costă nimic, e gratis”]

Omul nostru nu e dat pe spate mai spre deloc. Singura întrebare fiind:

“Și dacă nu e soare?”

“Dacă nu e soare, merge pe baterie. Poate mai cu economie la lumină dacă e cazul…”

Ca să aflăm din vorbă-n vorbă că omului nu-i trebuie nimic. El stă aici doar vara.

“Acum mai stau cât mai e vremea asta bună, și dup’aia o iau de vale.”

“Mai aveți o casă jos?”

“D’apăi cum!? Mai am două case. Una nu-știu-unde și una dincolo, nu-știu-unde” a zis el acolo, dar n-am reținut.

“Și nu vreți s-aveți lumină, măcar vara cât stați aici?”

“Apăi ce-mi trebe mie!? Am radio, am baterii de toate felurile. Mi-ajunge.”

Ne-a întrebat de unde suntem, ne-a povestit c-a lucrat pe lângă Otopeni vreo 5 ani de zile. Am mai schimbat 2-3 vorbe peste gard, în poartă, după care ne-a arătat o “scurtătură” și pe-aci ne-a fost drumu.

Bun, revenind la reportaj. Acolo adevărul e doar pe jumătate. Da, omul o fi singurul locuitor “cu documente”, cu domiciliul stabilit acolo, dar nicidecum nu e singur cuc, izolat și trist. Merge-n sat destul de des, are vecini, îi aduc diverse, are ceva pensie, iar pe timp de iarnă se mută jos, într-una din cele DOUĂ case pe care le mai are, pe lângă asta izolată aici, unde stă doar vara ca să vadă de niște animale.

Și mai frumos era dacă am fi cărat panoul și bateria aia de 20-30 kg până acolo, și sculele, și tot tămbălăul. Dar n-a fost să fie, poate data viitoare! Știți cum e? Facerea de bine, nu se potrivește întotdeauna!