Cred ca sunt plamadit din tarana acestui pamant, cred ca

Sunt cel din urmă strop de vin
Din rustica ulcică de pământ
Pe care l-au sorbit pe rând
Cinci generaţii de olteni –
Cei mai de seamă podgoreni

asa cum bine zice, mai vechiul meu consatean.

Cred asta pentru ca nu-mi explic altfel cum de indata ce da bruma si se raceste vremea, berea nu mai e buna. Pur si simplu e o chestie fara gust, care in zilele toride de vara e un adevarat leac.

In schimb se naste inlauntrul meu o pofta ascunsa de un pahar de vin rosu aburind, si-o pofta de carnati si carne la garnita cu gogosari si castraveti acri, de-mi ploua si acum in gura cand tastez… Aceeasi carne care cum da firul ierbii, imi provoca o sila cumplita si nu pot intelege cum poti manca asa ceva.

Sunt prins si strans legat de ritmul naturii acestui pamant, incat nu m-as vedea altundeva, asa cum nu m-as putea niciodata bucura de un Craciun perfect la + 20C. Imi plac soarele, vara si apa la nebunie. Sunt crescut pe malul Oltului care m-a invatat sa inot, dar n-as putea niciodata sa nu apreciez clipirea stropilor de zapada in lumina felinarelor, sa nu ma bucur de senzatia unica de alunecare pe zapada pe care o ai fie cu sania fie mai nou pe schiuri, sa vad cum ninge afara in timp ce ascult lemnele care trosnesc in semineu.

Toate astea si multe altele de genul asta, am impresia ca-mi sunt scrise in codul genetic si nu m-as putea lipsi de ele nicicand.