Nu stiu ce mi-a venit sa scriu asa, chestia asta… dar, in fine, sa vedem daca va place. Ionica le zicea bine si-mi permit sa-l parafrazez:

Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand ma gandesc la casa parinteasca si la treapta a 3-a de la intrarea in scara blocului care era rupta pe mijloc si aveam grija de fiecare data sa o ocolesc si la urcare si la coborare, la “aia marii” din fata blocului, dar si la boracii carora le dadeam mereu “bastalci” peste ceafa, asa de control, la Casa Pionierilor unde ne jucam fotbal, tenis, cutiuta, castelasul, de-a v-ati ascunselea si cam orice joc posibil, la autobuzul abandonat marca Mercedes din curtea Casei Pionierilor care a fost principala atractie a tuturor copiilor din zona vreme indelungata, cand ma gandesc la serile lungi de iarna facand derdelus pe str. Dinu Lipatti la lumina celor 2-3 stalpi care mai functionau, la cinematograful “Lumina” cu cele 2 locuri unde puneau afisul si poze din filmul actual intr-o parte si cu cel din saptamana viitoare in cealalta parte, cand ma gandesc la serile de vara in care asteptam sa aduca marfa pentru a 2-a zi in fata magazinului de paine pentru a cumpara paine calda, sau mergeam la furat de struguri din vita d-lui Stanescu de la 2, cand ma gandesc la toate zilele din lungile vacante de vara in care mergeam dimineata la strandul din orasul de sus dimineata, si dupa-amiaza la plaja la Olt, cand ma gandesc la strada pe care am invatat sa merg pe bicicleta, la prima undita si primul peste pescuit, la inghetata delicioasa si citronada de la “turci”, cand ma gandesc la astea si la multe, multe altele, inteleg ce vroia sa zica Ion Creanga prin: “parca-mi salta si acum inima de bucurie!”

Asa eram noi in vremea aceea… si n-a fost rau deloc!

Surse poze: aici si aici