Dobelec, dobelec

        Atunci când ai copii îți dai seama că printre multe alte lucruri ei sunt și un etalon al trecerii triste și iremediabile a timpului, că tu nu întinerești și nici măcar nu rămâi la fel, ci treci, te transformi îndreptându-te spre tristul și inevitabilul final. Sigur, călătoria contează, ea face toată diferența. Pe parcursul acestei călătorii sunt momente pe care fie că vrei, fie că nu, le păstrezi cu tine, se imprimă în memoria ta asemeni unui basorelief în stâncă și nu vei scăpa de ele în veci. Doar te vei obișnui cu prezența lor.

      Vorbind acum de lucrurile bune, de momentele simple ale vieții în care vrei ca timpul să te oprească acolo pentru totdeauna și să trăiești la nesfârșit bucuria acelei clipe,  vă mărturisesc un astfel de moment pe care am avut onoarea să-l trăiesc aseară. Fiul meu cel mare, care e un simpatic și jumătate, evident, încearcă să vorbească din ce în ce mai corect, dar  încă mai stâlcește multe cuvinte și noi ne amuzăm teribil când mai descoperim la el o astfel de ispravă. Este la faza în care învață poezioare scurte. Zilele trecute a învățat să-i cânte melcului… “melc, melc, codobelc, scoate coarne bourești…” etc. Ei bine, începutul la acest cântecel sună în mintea lui micuță cum v-am scris în titlu: “dobelec, dobelec…”.

Moment în care ne-a bușit un râs sănătos, o încântare maximă a sufletului care a fost încununată de sunetul cristalin al râsului pur și inevitabil de contagios al unui copil de 3 ani foarte fericit.

 

foto

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.