… încerc prin rândurile de mai jos, să echilibrez puțin balanța pe care o expune Alex. Negrea în articolul său.

El spune așa: Când nu mai merge aici, mă mut în altă parte. Nu simt legătura dintre spiritul meu şi locul ăsta în care trăiesc. Nu mă regăsesc în valorile acestui loc şi, sincer, nu mă interesează ce se întâmplă cu el. 

Eu dimpotrivă sunt puțin pe dos a ceea ce spune Alex. Am mai zis-o (0, 1, 2 ) mă simt legat afectiv de acest spațiu în care m-am format și care m-a format, simt că e locul unde trebuie să fiu, simt că e al meu, cu bune și cu rele. Simt că-i sunt dator cu prezența mea aici, simt o legătură între el și spiritul meu, simt că trebuie să dau și eu valorile acestui loc și chiar îmi pasă ce se întâmplă cu el. Tot astfel, nici el n-ar mai fi la fel fără oameni care simt la fel ca mine.

Sigur că trebuie să mă adaptez, asta e o chestie care face parte din viață… plângem, râdem, glumim, dar nu părăsim incinta, vorba bancului. Sunt de acord cu ruperea de sistem și reducerea dependenței față de el, mai ales dacă sistemul e unul prost, cum e la noi, dar asta nu înseamnă să neg ceea ce sunt, să dau uitării  tot ce-am făcut. O parte din mine rămâne acolo unde am simțit ceva, unde am trăit puțin, unde am realizat ceva și mi-ar fi foarte greu să las totul uitării. E ca și cum m-aș lăsa pe mine sau o parte din mine și aș pleca în altă parte să o iau de la început.

Românii sunt, încă,  un popor viu. Haotic, dezorientat, plângăcios, pierdut în non-valori, dar viu. Și prefer oricând un popor viu, unuia format din momîi, care merg la serviciu de la 9 la 5 și trec viața după reguli, fără să înțeleagă nimic din călătoria asta. Vreau să simt viața din oamenii din jurul meu, îmi place să cred ca nu trăim singuri.