Politeturi urbane

Cred ca am ajuns deja la un nivel la care, nu numai ca sunt indiferent la nesimtirea oamenilor din jurul meu, dar chiar ma amuza anumite situatii din care reiese aceasta calitate a lor, impreuna cu cel putin o parte din frustrarile acumulate din diverse cauze. Doua exemple le-am retinut in ultimele zile:

1- metrou. Linia cu Pipera – Piata Romana – Universitate – Piata Unirii – etc… adica buricul targului, lume buna se presupune. O domnita frumusica, dar cam incruntata intra pe ultima usa a metroului. Avea o fusta alba lunga pana la calcaie si chiar mai mult, vaporoasa… ca de… e caldura mare si foarte preocupata de Iphone-ul ei! Face un pas in metrou si se opreste.  Nu era foarte aglomerat, dupa ea nu mai era nimeni. O doamna, gospodina clasica, probabil venea de la servici, era tot la usa, dar mai in margine. Dialog:

gospodina:  – Pardon, ma scuzati v-am calcat pe fusta.

Iphone chick:  – Ei si? Care e problema?

gospodina:      – E… daca nu e nici o problema… n-ai decat.

2- Ne retrageam dupa marea cursa de biciclete organizata de Coca-Cola. Incercam sa indes bicicleta in portbagaj.

Pe langa cele cateva sute de castigatori, au mai fost acolo, multi alti biciclisti mai mult sau mai putin profesionisti, mai mult sau mai putin echipati, care in mod simbolic venisera sa sustina acest demers. Turul a fost unul demonstrativ, fara concurs, fara premii pentru cine termina primul.

Doi “adevarati” echipati din cap pana-n pedale, mai ceva ca la turul Frantei, erau foarte ofticati 🙂 (sic!) si-i injurau pe organizatori: “…i-au adus aici pe toti sa-i invete sa mearga inainte pe bicicleta…”. (fraze nedifuzabile.) Baietii erau suparati ca nu avusesera ei loc, probabil, sa-si etaleze talentele de adevarati pe traseu pentru ca erau unii care, vezi doamne, mergeu prea incet sau prea in fata lor.

sursa

Astia ultimi doi “adevarati” mi-au amintit de alti “adevarati” pe care-i mai intalneam pe munte, la fel de echipati din cap pana la sosete cu tot felul de lucruri inutile, dar originale si cool sa le ai. Scopul lor era sa scoata timpul cel mai mic, pe traseul x sau y sau sa se aventureze pe cararile mai putin umblate pt ca ei sunt “adevarati”, ei pot si ei “stiu muntele asta ca-n palma.”

De multe ori ma intalneam cu ei si schimbam 2 vorbe in care ei sigur intrebau cat am facut de la locul x la y. Citindu-i, nu de putine ori le ziceam niste timpi aproape imposibili: la care ei raspundeau ceva de genul: “Da, si noi tot cam asa am facut.” Desi era clar ca habar n-aveau despre ce vorbesc si ca nu mai fusesera pe acolo.

sursa

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.