Mă uit zilnic la oamenii care merg pe bicicletă. Bicicleta e un mecanism relativ simplu și vechi. Oamenii investesc în lumini, căști, mănuși, genți și tot felul de accesorii cvasi-utile.
Când mă apropii de ei încep să aud tot felul de zgomote: lanțul scârțâie îngrozitor, mă uit la el și e ruginit, aripa se freacă de cauciuc, dar el n-aude că are căști în urechi sau pur și simplu nu-l deranjează, frânele abia reușesc să oprească bicicleta și tot așa.
Dar avem tricou de 100 de lei de biciclist și mizerie d’aia de senzor care măsoară viteza și mai știu eu ce tâmpenii, avem colanți și ochelari speciali.
Bă, da un WD-40 n-ar lua unu! Am dat pe bicicletă după ce-am venit din concediu și puteam să jur că s-a întâmplat ceva magic. Parcă era altă bicicletă. Am dat peste tot, pe lanț, pedale, butucuri, amortizoare furcă, cabluri de frână, de schimbătoare. Vorba aia, mergea ca unsă. Și e o biclă veche, din 2008. Tot ce aud acum e fâșăitul cauciucurilor pe asfalt. Și așa e normal, să avem grijă de mecanismele din viața noastră. Să le schimbăm uleiul, să le ungem, să le ducem la revizie. Chestii d’astea care le prelungesc viața.
Noi n-avem cultul ăsta. Suntem ca ăia cu mașini tunate, vopsite, dar pe dedesupt curge rugina.
