Un coleg mi-a spus povestea asta despre el și soția lui în Deltă. Era înainte de ’89. Din Tulcea ajung ei la mila 23 de unde inchiriază o barcă de la un lipovean. Cu vâsle. După ce a vâslit de la 10 dimineața până seara pe la 6, au reușit să se rătăcească și să naufragieze pe un grind, într-o zonă superbă, mai puțin umblată. Pun ei cortul pe grind și încep să se bucure de deltă, cu pescuit si toate cele. Dupa vreo 2 zile apare lipoveanul de la care închiriaseră barca. Avea și el un grind prin zona aia unde cultiva pepeni și dovleci. Lipoveanu, cu nepotul Valea, până-n 10 ani, după el.
Ce mai faceți,… toate bune! Valea rămâne cu ei la pescuit.
Și cum dau ei așa la pește de pe mal, Valea se uită în zare, scoate ochii din orbite, aruncă lanseta și o ia la fugă spre o padurice din apropiere, strigând de mama focului “Fugiți, fugiți!”
Oamenii mei se uită ciudat la el, se uită și ei în zare, iar la Valea care urla “Fugiți, fugiți!” apoi iar în zare pe apă și parcă, parcă văd la distanță cum bolborosește apa, ca și cum ar fierbe sau ca și cum ar ieși aer de sub apa.
Continuă ei să se uite holbați la minune, toate filmele cu Loch Ness își spun cuvântul, dar ei rămân totuși încremeniți gândind că totuși nu s-a auzit de nici un monstru din Delta Dunării.
În tot acest timp bulburoseala se apropia de ei, pe o suparafața de vreo 10 metri pătrați sau mai bine. Și veneau bulburucii spre ei și ei se uitau mirați să vadă ce-o fi.
Valea ajunge la pădurice cu sufletul la gură, trage aer în piept și urlă câț îl ține gura:
“Fugiți, fugiți…!!! Se cacă pelicanii!”
Prea târziu pentru amicii mei. Noroacele pelicănești i-au prins în plin. Au ridicat și ei privirea și undeva destul de sus, un stol de pelicani trecea făcându-și treburile puturoase la foc continuu. Că așa fac ei.
Au râs, s-au șters, s-au schimbat, s-au spălat și au rămas cu o amintire comică.
