Mai mulți muci și lacrimi înnodate-n barbă ca la o competiție de karate pentru copii, n-ai să vezi niciunde. Cu inima strânsă și-un nod în gât, l-am înscris și pregătit pe fi-meo pentru prima competiție de karate. Și-a dorit chestia asta și a făcut-o, la nici 3 luni de la primul antrenament. Ca să vedeți ce face pasiunea dintr-un copil! Al meu e genul care se ascunde-n spatele meu când mă întâlnesc cu cineva și stau de vorbă. Rușinos din cale afară. N-ar vorbi cu cineva nici picat cu ceară. Dar a vrut la concurs de karate. În mijloc, unde sunt mulți oameni și arbitrii pe care nu-i cunoaște și alți copii pe care nu i-a mai văzut și părinți și oameni necunoscuți everywhere.

Din vorbe, am încercat eu să-i fac pregătirile necesare (important e să participi, e primul concurs, bla bla.), dar ajuns acolo, timp de vreo 2 ore până i-a venit rândul, am văzut mai multe lacrimi ca niciodată și suflete mici frânte, vise distruse, ceruri căzute-n capete de copii mici. Am zis că trebuie să-mi pregătesc sulul de șervețele pentru al meu. Eram convins că voi fi și eu printre părinții ăia care ieșeau din sală cu piticii-n brațe plini de lacrimi și suferință c-au pierdut meciul. Băi deci, plângeau ăia micii de sărea kimono-ul de pe ei.

"- Tati, am emoții!

– E normal tati, să ai emoții. Așa e la concurs. Dar tu trebuie să te concentrezi pe adversar și pe ce ai învățat de la sempai." Spusei eu de colo cu inima cât un purice.

Pe lângă spaima asta mare cu emoțiile și suferința lui în caz că pierde, mai era desigur și grija că se alege cu vreo durere fizică, kiokushin nefiind tocmai un dans armonios precum aikido. Da, aveau protecții, cap, picioare, pumni, tibii, cochilie la pantaloni, însă, un picior în cap, e un picior în cap. Mulți nu știm cum se simte așa ceva. Fi-meo știe. A avut "norocul" să pice cu cineva mai vechi, mai antrenat. Bogdan, centură albastră. Asta însemnând cel puțin 1-2 ani de antrenamente. Ei având 7 ani cu totul. Diferență mare, dar ásta a fost norocul.

În schimb, fi-meo a intrat în ring și s-a comportat EXCELENT. A avut mai mult curaj decât mine, a aplicat tehnicile știute, a dominat adversarul, "împins" tot timpul, l-a scos de 3 ori de pe tatami (ringul ăla din saltele) și l-a pus jos odată printr-o procedură care nu cred că a fost tocmai regulamentară. Dar a actionat din instinct. I-a prins piciorul ("Dar tati, l-am secerat!" :)) ) Cu toate astea a pierdut la puncte, cel mai probabil pentru o lovitură primită cu piciorul în cap. ("tati, mi s-a zdruncinat capul", mi-a spus la sfârșit, deși după lovitura aia s-a dus din nou spre el să care pumni în piept). Nu știu dacă am apucat să respir în minutul ăla cât a ținut partida, dar nodul din gât a mai coborât după ce i-am dat casca jos și i-am vazut ochii. Am vazut că e ok, că nu plânge (nu realizase că fost învins, credea că a câștigat, ceea ce sincer să fiu și eu cred c-ar fi trebuit să se întâmple :))) ), că are o stare de spirit foarte bună, excelentă aș putea spune. Ar mai fi vrut o repriză. Se terminase prea repede după câteva ore de așteptare.

Ce vreau să spun cu povestea asta este că niciodată nu poți știi ce e-n sulfetul unui om. Nici măcar al copilului. Nu prea știi ce simte în adâncul lui, ce-l motivează și cum te poate surprinde. La unii cel puțin, e mai greu să vezi chestiile astea. Toate emoțiile și rușinea și tracul au fost învinse, premiul 3 a fost o victorie pentru el. Și pentru noi. Și o experiență unică.