Cât de triști puteam fi ?!

                   Văd clipul de mai jos pe wall-ul cuiva care comenta că-i aduce aminte de copilărie și cât de frumoasă era. Toți avem tendința de a ne vedea propria copilărie ca ceva frumos, plăcut pentru că râdeam mai mult, ne imaginam mai mult, ne jucam mai mult și în general ne păsa mai puțin, iar toate astea puse în antiteză cu viață noastră tristă de biropați fac din copilărie cea mai frumoasă perioadă. Ei bine și da și nu. Da, știm cu toții de ce. Să explic de ce nu. Când eram copii, prin anii '80 ai celui mai hidos comunism după cel din Coreea de Nord, una din distracțiile noastre, de care-mi amintesc cu plăcere, era să mergem pe marginea drumului de centură, care ocolea Slatina, pe Drumul Național 65, și să strigăm la puținele tiruri cu numere straine (turcii se obișuisera și nu mai opreau, dar olandezii sau cineva mai din vest era victimă sigură!) Gumi, Gumi!  Nu știu de unde învățasem noi cuvântul ăsta, dar cred că se transmisese din generație în generație și îl preluasem și noi de la ăia mari. Functiona! Uneori, șoferii opreau și ne dădeau tot felul de dulciuri cu aspartam pe care le devoram ca niște hiene sau uneori primeam jucării ieftine, dar colorate frumos, ceea ce le făcea să pară căzute din cer pe lângă tristele mizerii chinezești care se mai găseau uneori la librăria din centru. Da, pentru noi atunci era o distracție, ne amuzam copios, dar ziceți voi acum, cât de triști puteam fi?

Cam așa și cu militarii ăștia pe scenă! Era frumos că altceva nu era, dar înfiorător de trist!

5 thoughts on “Cât de triști puteam fi ?!”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.